O poveste despre inhibiţii şi judecăţi…


La două săptămâni după ce mi-am început noua slujbă, în ziua de 9 iulie, într-o marţi dimineaţă, la ora 9oo se anunţa o şedinţă cu cei 6 membrii ai consiliului administrativ. I-am mai întâlnit o dată pe oamenii ăştia, pentru că ultima lor şedinţă lunară avusese loc chiar sâmbăta trecută… Problema mea este că nu-mi place să revăd aceleaşi chipuri...
La prima întâlnire reuşesc într-o oarecare măsură să las o impresie bună… pare că mă simt „în largul meu” şi nu mă gândesc că sunt deja judecată… în schimb, astăzi, privind la feţele și gesturile lor, pe marginea discuţiilor dintre ei, pot deja să îmi dau seama de câteva elemente comune. Am şi o bănuială: oamenii ăştia cu siguranţă îşi trăiesc vieţile călăuziţi de principiul: că orice ar fi sau orice ar face în viaţă, acesta trebuie să fie pe gustul celorlalţi.
… Şi dacă ei aşteaptă ca lucrul acesta să vină şi de la mine? În cazul în care nu voi fi „pe placul lor”, voi avea probleme, vor începe să cârcotească, să mă critice?
Cu cât voi revedea mai des persoanele din faţa mea cu atât mi se pare că riscul de a-i dezamăgi cumva sau de a fi criticată pentru atitudinea sau rezultatele mele, creşte de la o întrevedere la alta… sau invers… este ca şi cum cantitatea de interes din ochii celorlalţi pentru mine începe să scadă foarte repede pe măsură ce mă vor revedea… ăsta e pentru mine un chin nemaipomenit… Cum aș putea scăpa de el?
…Şedinţa urma să înceapă… rând pe rând membrii consiliului au început să apară în holul clădirii… eu trebuia să-i invit în sală şi să încerc să întreţin o conversaţie, până va apărea şi preşedintele. Dar ce le-aş putea spune?.. hmm… delicată situaţie pentru mine…
Mă simţeam atât de transparentă, mai ales că eram după o răceală, iar răguşeala mea, abia dacă dădea semne de vindecare. În plus teama de a fi “transparent” în faţa privirii celuilalt îmi crea şi un oarecare disconfort în a aborda întrebări din cele mai simple…
–      Aş putea să vă aduc un ceai, o cafea, apă, ceva?
–     Sigur, făcu unul din membrii sosiţi printre primii. Chiar aş avea nevoie de o cafea, nu am apucat să servesc una dimineaţa asta… şi dacă se poate şi puţin zahăr, vă rog…
–     Am înţeles, azi un pic mai dulce… vreţi să vă pregătiţi sufleteşte pentru începutul şedinţei…
–     ha, ha, se pare că nu sunt singurul… cred că şi dvs. aveți nevoie de “o îndulcire”, cel puţin a vocii… zâmbi omul în costum negru, aparent înveselit de acest moment.
–     Accept bucuroasă oferta dvs. la fel de generoasă 🙂 Stingherită, nemaiştiind ce să spun altceva, m-am grăbit să ies din încăpere făcând o piruetă direct spre uşă, după cafea…
Tocmai în clipa aceea îşi găsi să intre în birou şeful meu, de parcă ar fi vrut să încurce şi mai mult lucrurile…
–       Bună dimineaţa domnişoara secretară, cum vă mai simţiţi astăzi?
–      Bună dimineaţa, mult mai bine, mulţumesc.
–      Nu s-ar zice… încă se mai observă cearcănele de oboseală… După şedinţă să mergeţi neapărat să vă odihniţi puţin, mă sfătui el cu aer părintesc. Puteţi să ne aduceţi şi nouă câte o cafea?
După aceste vorbe, preţ de o clipă m-am simţit ca o fantomă cenuşie, ca vocea la persoana întâi dintr-un roman, pe care autorul s-a hotărât să o lase nedescrisă…
–     Chiar acum mergeam să aduc câte-o ceaşcă pentru toată lumea.
–   Aaa! zise el, nu vă agitaţi chiar pentru toată lumea”. Văd aici că doar 4 membrii chemaţi pentru astăzi la şedinţă au reuşit să ajungă…
Deşi nu a fost nimic nelalocul său în această mică discuţie, confruntarea a fost suficientă pentru a-mi crea o stare de jenă şi disconfort psihic. De teamă să nu îmi citească tulburarea făţă de starea mea jalnică şi deprimată, încercam să scurtez  cât mai curând această discuţie, care, în mintea mea, ar fi putut demasca un comportament lipsit de valoare şi poate “ciudat”. 
În timpul ședinței, i-am urmărit cu mare atenție pe cei 4 membrii ai asociației, fără a-i măsura propriu-zis cu privirea… îmi convenea mai mult ceea ce puteam observa doar cu coada ochiului, ca să zic așa… Din când în când mai făceau câte-o glumă referitoare la mine, încurajându-mă să notez tot felul de lucruri mai compromițătoare, dar eu nu intenționam să trec dincolo de glumele lor nevinovate, menite să-mi înveselească latura mai plicticoasă a muncii mele ori să-mi hrănească imaginația… așa că, planurile lor nu aveau cum să coincidă cu ale mele… „Nu credeți că le-ți făcut, dragă domnișoară, cam prea-prea?”
Ședința urma să se încheie… în timp ce împărțeam fiecăruia câte un exemplar de pe setul de acte tehnoredactate nu mă puteam opri să nu mă întreb dacă ceea ce am scris este făcut cu eficiență sau poate ar fi trebuit făcut altfel… oare ce impresie am făcut astăzi? de ce au reacționat în felul acela la gesturile mele? ce vor gândi  despre mine când mă vor întâlni data viitoare?… am fost ridicolă, nu ar fi trebuit să spun lucrurile acelea… și uite așa temerile mele absurde reveneau obsedant în mintea mea doar pentru a-mi complica viața
Probabil… spre aproape sigur, te-ai întâlnit şi tu într-o oarecare zi, cu una din miile de situaţii asemănătoare cu a mea menită să te împiedice să trăiești pozitiv.
De exemplu, au existat momente când poate te-ai simţit jenat sau inhibat să lucrezi în faţa celorlalţi, să bei sau să mănânci sub privirile altor persoane, să stai în primul rând în sala de şedinţe, să conduci dacă cineva străin se află pe scaunul din dreapta, să serveşti o cafea cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o, să suferi chiar şi atunci când realizezi acţiuni din cele mai simple… gândind că cel din faţa ta nu te priveşte din întâmplare, ci se află acolo doar din poziţia de judecător sau examinator, creându-ţi astfel suferinţe interioare şi disconfort psihic.
Ce-i de făcut?
  • Ei bine, există soluţii care să ne ajute să facem faţă oricărei situaţii şi oricărei încercări de genul acesta. Ţi-ai putea imagina de exemplu, că într-o zi privirea ceiluilalt nu va mai fi critică pentru tine? Că nu ai nevoie de vreo anume performanţă ca să influenţezi relaţia cu celălat şi nu există deci, judecăţi explicite din partea lui?
  • Atât timp când se întâmplă să fim convinşi că celălat nu are altceva mai bun de făcut, decât să ne judece, înseamnă că, de fapt, gândurile noastre îi judecă pe cei de lângă noi.
  • Primul lucru, care mi se pare foarte important de făcut în această situaţie este: să ne străduim ori de câte ori suntem în preajma celorlalţi să nu mai căutăm motive care ni se par „justificate” pentru a judeca noi pe cei din jur. Raporturile sociale, vor lăsa astfel, un mai mare loc onestităţii şi deschiderii şi vor permite mai mult fiecăruia dintre noi, să fie el însuşi, să trăiască mai bine, să fie în mai mare măsură el însuşi împreună cu ceilalţi.

 campanie B.I. – încheiată

6 thoughts on “O poveste despre inhibiţii şi judecăţi…

  1. Chiar pe un fond de timiditate,focalizarea pe ideea unui studiu al comportamentului,celor intalniţi, cred că poate fi o soluţie. Cum în acelaşi sistem de coordonate,spaţiu- timp, nu încap simultan două aspecte, observarea celorlalţi, va exclude întrebările privitoare la propria persoană.
    Eu aplic metoda, cu bune rezultate! 🙂

    Onu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s